Povestea MĂMU

Am crescut cu covoare. Nu cu oricare, ci cu acelea țesute de mama pe războiul de lemn moștenit de la bunica ei.

Le vedeam zi de zi, fără să le înțeleg. Erau doar acolo. Colorate și grele, cu mirosul lânii nespălate, cu firele care ieșeau când și când din țesătură.

Mama a țesut covoare toată viața. Nu pentru că era profitabil. Ci pentru că așa învățase. Le-a dat mai departe, le-a vândut uneori, le-a uitat prin dulapuri. Într-o zi, a spus că nu mai are cui să-i arate cum se țese. Războiul o să rămână gol. Și m-am gândit că, poate, trebuia să învăț eu.

Nu a fost ușor. Războiul are peste 100 de piese. Fiecare fir trebuie încordat, fiecare combinație de culori are o semnificație. Am învățat ce înseamnă răbdarea — nu ca idee, ci ca act.

Azi, MĂMU este o încercare de a face ceva frumos cu ce am învățat. Țes covoare — nu pentru a le pune pe podea, ci pentru a le transforma în piese pe care să le porți. Gențile combină pielea naturală cu bucăți de covor țesut manual. Fiecare piesă este diferită, pentru că fiecare țesătură este unică.

Cred într-o modă mai înceată. Într-o modă care durează, nu care se schimbă. Și cred că un obiect frumos nu trebuie să fie ușor de obținut — trebuie să fie greu de aruncat.